Blog di Jimmi

Nel Bestiario Veneto di Marco Paolini c’è una poesia di Federico Tavan che mi è molto piaciuta, ve la riporto.

La Nâf Spaziâl

Chîsta
‘e n’éis ‘na conta
pai nins,
éis ‘na storia vera,
da matz.

Al disivuot d’avost
da l’otantedoi,
apena iessût da l’ospedal
ma soi serât in cjamera,
ài metût doi armaróns
e un comodìn
denant la puarta.
Po’ me soi metût sul liet
coma un astronauta.

De four de la puarta
i me clamava duç:
"Iés! Iés!".
"No, no! ‘E soi ch’e sgôrle
in ta la nâf spaziâl,
no stei desturbâme,
vô ‘e séi de un antre mont".

E i passava li ores…
Intant jo incrosave
steles e galassies
e ucei strambus.
Al speciu al faseva da oblò
e al sofit da firmament.

E de four,
mitant preocupatz:
"Iés! Iés!
Ah, diu, al é mat!".

Jo ‘e continuave a sgorlâ,
incjamò doi mil ans-lûs
e sarés rivât sul sorele.
Li ombrenes sui murs
ì deventava meteoritz
e i rumours de li machines
i faseva al sussûre dal motour
de la nâf spaziâl.

E ‘i son passâtz doi dîs…
"Iés! Iés!
No màngestu?
Ah, diu, al é mat!
Paràn jù la puarta!".
Ma la puarta a resisteva.

E jo, in alt,
pì in alt!
E de four dut un rumour:
"Iés! Iés!
Ce fàistu uvì?
Dai mo, su, nin!
Ah, diu, al é mat!".

"Lassâme stâ!
‘E soi su la nâf spaziâl.
‘E scjampe,
e al mont lu jôt lontan
e i omi pici pici…

E ‘i son passâtz tre dîs…
‘I àn sfuarcjât la puarta,
‘i àn parât jù i armarons
e al comodin.
Jo ju spetâve, platât
sot al liet.

"AH, DIU!
‘I SON RIVÂTZ
I UMANS!".

F. Tavan